„Frustrarea mea e că nu ajung mai mult în comunitățile de romi tradiționali, unde căsătoriile timpurii încă se mai practică. Mesajul ăsta nu ajunge și la ei.”

preluat din Gazeta de Artă Politică

Interviu cu Mihaela Drăgan

– partea a doua –

(partea întâi aici)

Am vorbit despre experiența spectacolului pentru un public de clasă de mijloc, în mare parte nerom. Cum au fost experiențele de până acum când ai avut spectatori din comunități constituite preponderent din romi?

În ceea ce privește publicul rom, am jucat doar de două ori spectacolul pentru publicuri formate în mare parte din romi, o dată în București, în comunitatea din Rahova-Uranus și o dată la Cluj, la Pata-Rât.

Cum a fost experiența din Rahova?

A fost interesant, desigur romii de aici sunt mai asimilati, și mai ales cei din Rahova-Uranus au avut oportunitatea, în ultimii ani, să participe la genul ăsta de evenimente. Dar când am fost la Pata Rât, a fost foarte interesant. Lor, neavând acces la lucruri ca teatrul, în primul rând li se părea incredibil că există un spectacol despre romi, despre ei,  era ceva de neimaginat. Plus că experiența cea mai tare a fost să joc chiar acolo, la Pata Rât, pentru că deși cei de la Fabrica de Pensule din Cluj au adus o parte din ei , mulți nu au putut ajunge pentru că plouase în seara aceea și pur și simplu nu aveau încălțăminte, le era rusine să vină murdari de noroiul în care Primăria i-a aruncat. Și am jucat acolo într-o cămăruță, unde s-a strâns toată lumea. Femeile erau super impresionate, spuneau că nu pot să creadă că cineva a făcut așa ceva. Stima lor de sine este destul de redusă. Și actoricește a fost foarte tare, ei nefiind obișnuiți cu spectacolele, nici nu le-a fost clar când a început propriu-zis spectacolul.

La Pata Rât, Cluj, 3 octombrie 2013.

Da, mi se pare foarte important să vorbim și despre asta, despre relația cu un public care nu este obișnuit cu spectacolele de teatru.

Da, practic, ei nu și-au dat seama când a început spectacolul, pentru că prima parte este aceea cumva de stand-up, iar eu am vrut să stabilesc cu ei o relație foarte sinceră și directă, să le vorbesc pur și simplu. Și din cauza acestei relații directe nu asociau ce se întâmplă cu teatrul. Pentru ei teatrul presupunea așa un zid între actori și public. Ori pentru mine teatrul nu e așa, teatrul e tocmai când mă întâlnesc cu adevărat cu publicul meu. Și atunci, deodată, am simțit că e alt spectacol. Practic aveam o conversație directă cu ei, în care trebuia să controlez totul, încât să nu fie nici prea mult și să urmeze liniile scenariului, a fost foarte interesant. Ei interveneau în spectacol, reacționau de fiecare dată când aveau ceva de spus, când era ceva care îi mișca. Și mi-a plăcut lucrul ăsta, nu m-a deranjat deloc, adică asta am și vrut să fac, din faptul că ei interveneau ieșea de fapt ceva foarte viu. Mi-a plăcut foarte mult asta.

Și în Valea Jiului s-a întâmplat cam același lucru. Există o comunicare cu oamenii, relaționezi cu ei, și cred că oamenii ar putea fi provocați la discuție chiar în timpul spectacolului, nu doar după el. Se poate construi un spectacol pe loc împreună cu spectatorii, în funcție de reacțiile lor.  În orice caz, discuția post-spectacol mi se pare foarte importantă la spectacolul tău. Nu știu cum au decurs discuțiile după reprezentația de la Pata Rât, dar în cazul celor din București, mi s-a părut uneori că exista riscul ca, în lipsa discuțiilor, oamenii să plece cu aceleași stereotipuri cu care vin la spectacol. La discuție, ai ocazia să lămurești niște lucruri.

Da, și la Pata Rât mi s-a părut importantă dezbaterea, pentru că ajunseseră ei între ei să discute în contradictoriu și să aibă opinii diferite. De fapt, acolo sunt două comunități – cei care locuiesc lângă groapa de gunoi de mai multă vreme și comunitatea evacuată din strada Coastei – și trăiesc diferit unii față de ceilalți, apropo de diferențele dintre romi. La discuție, două femei discutau despre copiii lor, iar una din ele zicea: „Daca eu aș avea o fată, nu aș pune-o să se mărite când vreau eu sau să fie virgină până la căsătorie! Lasă să fie modernă, acum se poartă și pantaloni”, iar cealaltă zicea „Dar de ce, cum să o lasi așa? Ca sa râdă lumea de ea?”, și a început o întreagă polemică.

Eu am chemat mai multă lume la spectacol și erau și studenți romi acolo care povesteau despre cum văd ei lucrurile astea. Dar frustrarea mea e că nu ajung mai mult în comunitățile de romi tradiționali, unde căsătoriile timpurii încă se mai practică. Nu am încă acces la astfel de comunități, ar trebui să fiu sprijinită într-un astfel de proiect.

Ai putea juca și în limba romani, nu?

Sigur că da, însă oricum chiar în comunitățile tradiționale sunt foarte puțini romi care nu înțeleg limba română. Însă, indiferent de limbă, ar trebui să li se vorbească mai mult despre asta, despre povești ale unor fete care chiar s-au sinucis din cauza asta, a căsătoriilor timpurii. Mesajul ăsta nu ajunge și la ei.

Tu cum crezi că ar reacționa oamenii?

La început, poate că ar fi reticenți. Dar cred că măcar și-ar pune niște probleme și s-ar naște niște discuții, poate niște workshop-uri. Mă gândesc mai ales la tineri, să înțeleagă că pot primi ajutor și din altă parte și că, până la urmă, nu  are nimeni dreptul de a decide  in locul lor. Pentru că sunt situații ca cea a Roxanei, una dintre fetele ale căror povești apar în spectacol, în care fetele nu mai sunt lăsate să meargă la școală. Nepoata ei, care era premiantă, se confruntă acum cu aceleași probleme. A căzut în depresie. E foarte traumatizant pentru un copil care chiar vrea să meargă la școală.

În același timp, cred că e important, mai ales pentru neromi, să înțeleagă și că unele din aceste căsătorii funcționează și oamenii se înțeleg bine.

Da, așa e, mai ales în cazurile în care căsătoria are loc la o vârstă adecvată. Atunci, fiecare știe ce se întâmplă cu el. Sigur, „vârsta adecvată” variază în funcție de persoană, dar, pentru ei, cred că ar trebui să aibă măcar 18 ani, să fie majori. E altceva decât la 13-14 ani. Însă mă gândesc că fetele ar trebui, totuși, lăsate la școală. Înțeleg că unele dintre ele chiar vor să se căsătorească și vor să rămână pure până atunci, așa sunt crescute. Dar totuși, să fie lăsate la școală. Știu o fată dintr-o familie de argintari care s-a căsătorit la 16-17 ani, dar a continuat să meargă la școală. Acum e la facultate. Soțul ei nu și-a dorit și pentru el același lucru, dar a lăsat-o pe ea să urmeze drumul ăsta. Asta mi s-ar părea ideal, să aibă sprijinul familiei și încrederea că nu se-ntâmplă nimic rău, n-o fură nimeni dacă merge la școală. Dar, mă rog, pentru unii romi până și școala e un lux. Multe familii sunt foarte sărace, așa că e normal ca școala să nu fie tot timpul o prioritate.

Exact, și aici e o capcană, pentru că multe familii de romi nu-și trimit copiii la școală nu din cauza căsătoriilor sau a tradiției, ci din cauza sărăciei și a rasismului, din cauza felului în care sunt tratați la școală…

Eu am la țară un nepot, care e acum clasa a VIII-a, și are rezultate foarte bune. Dar maică-sa nu știa ce să facă cu el și, în paralel, l-a pus să învețe să cânte la acordeon. Și el a-nceput să câștige bani din asta, iar maică-sa mi-a zis: ”Uite, Mihaelo, tu cu două facultăți și n-ai niciun ban! Pentru ce să-mi las băiatu’ la școală, să moară de foame ? Mai bine să se ducă cu acordeonu’.” Și-atunci mă lăsa fără niciun argument, iar eu încercam să-i spun că poate să meargă și cu acordeonul în paralel cu școala și că școala îi oferă mai multe posibilități pe termen lung.

Așa e, facultatea nu-ți asigură deloc bunăstarea financiară în momentul ăsta.

Și în cazul în care au afaceri, cum e familia Roxanei, au nevoie de muncă. Așa că se gândesc că e mai bine pentru copil să muncească pentru familie decât să fie pus în ultima bancă și să-i zică toată lumea „țigan”.

Tipul ăsta de discurs, care învinovățește părinții pentru că nu-și dau copiii la școală, ține cred foarte mult de perspectiva noastră, a clasei relativ educate, și nu are neapărat legătură cu viețile și situațiile altor oameni. În același timp, cred că merită combătut și acest clișeu al „romilor care nu merg la școală”, în condițiile în care foarte mulți romi de fapt se duc. Nu cred că e cineva dintre noi care să nu fi avut colegi romi la școală. Apoi, ar trebui discutate motivele pentru care cei care chiar nu merg la școală nu pot s-o facă sau aleg să nu o facă.

Ar fi bine ca unii dintre cei care pun problema așa să se pună în locul unui copil rom pentru o zi, să vadă dacă le place să fie tratați cum sunt tratați copiii romi la școală.

La Pata Rât, Cluj, 3 octombrie 2013. Sursa: https://www.facebook.com/DelDuma/photos_stream

Cred că filmul Monei Nicoară și al Mirunei Coca-Cosma, Școala noastră, e foarte relevant pentru înțelegerea tratamentului pe care îl primesc de multe ori romii în sistemul educațional de la noi. E, cred, un film care ar trebui proiectat în toate școlile. Însă și cu filmul e aceeași problemă ca la spectacolul tău: ajunge la foarte puțini oameni. Și astfel ajungem din nou la chestiunea resurselor: cum poți să lupți și cu cine poți să te aliezi pentru ca astfel de filme sau spectacole să ajungă la cât mai mulți oameni și să producă o schimbare? Eu n-am încă un răspuns la asta.

Eu sunt destul de reticentă față de organizațiile pentru romi, mai ales după ce s-a întâmplat la ziua europeană a limbilor[1].  Într-adevăr, ele fac și multe proiecte bune care sunt finanțate. Dar nimeni dintr-un astfel de o.n.g. nu și-a exprimat interesul de a face un astfel de proiect cultural care să poată sprijini femeile rome și să ajute la schimbarea mentalității în ceea ce privește căsătoria timpurie.

Apropo de lipsa de resurse, cum vezi tu condiția artistei independente interesate de probleme sociale și politice? Cum reușești să lucrezi?

Mi se pare că ai ce să lucrezi, pentru că toate problemele astea sunt în fața ta. Dacă te și preocupă, reușești sa folosesti arta ca soluție în redarea acestor probleme sociale si politice. E foarte greu când lucrezi independent, dar eu am avut noroc cu proiectul ăsta, pur și simplu se pare că „striga” să fie făcut, pentru că toți cei cu care am lucrat pentru a-l realiza, m-au sprijinit fără niciun ononariu. Nu știu dacă o să mai am norocul ăsta.

Da , pe de-o parte, e foarte bine că s-a făcut proiectul ăsta, pe de altă parte, nu poți trăi toată viața așa. Chiar dacă ai putea, nu e-n regulă. E un volum mare de muncă pentru care nu ești plătită. Ai început spectacolul de una singură și, în afară de Liana Ceterchi și Radu Captari, n-ai mai primit niciun sprijin. Tu te ocupi și de producție, și de organizare. Mi se pare, pe de o parte, un model pentru alți actori care se plâng că nu vine rolul la ei sau la ele, dar pe de altă parte, e și o doză de autoexploatare.

Da, câteodata obosesc atât de tare ocupându-mă tot eu și de lucrurile astea, încât pierd din acea stare de confort necesară creativității ca actriță. Dar am dezvoltat și un instinct de supraviețuire în urma acestui mod de a lucra.  Mi-am dezvoltat și eu niște abilități „de vânzare”, să zic așa. Într-adevăr, de multe ori mi-e dor să fiu doar actriță și să joc din nou teatru clasic. În același timp, cred că e foarte bine pentru un artist să fie preocupat de lumea în care trăiește și să pună asta în arta lui. Dacă luăm în calcul doar ultimul an, și eu am evoluat foarte mult odată cu spectacolul ăsta. Acum, dacă vine cineva la mine să-mi spună nu-știu-ce despre romi, am pentru fiecare argumente solide prin care să le demonstrez contrariul. Și când vorbesc cu oamenii la discuțiile post-spectacol, simt cum „mă îmbogățește” dialogul asta. Totuși, simt și nevoia unui moderator la discuții, e destul de dificil sa fac față de una singură. De exemplu, la Timișoara am fost singură și m-am simțit destul de expusă când am fost interogată din toate părțile, într-un mod nu tocmai plăcut. Am avut noroc cu Maria Crista (de la grupul h.arta), care m-a ajutat. Atunci chiar mi-a fost clar că nu mai pot să fac asta singură. Tot la Timișoara, după discuție, urma să aibă loc o petrecere cu tematică gypsy, și le-am spus celor care veniseră cu prejudecăți despre romi: „După toate lucrurile pe care le-ați spus, acum o să rămâneți la petrecerea gypsy și o să fie mișto, o să dansați și de data asta o să vă fie simplu să vă  ‘solidarizați’.”

Interviu realizat de David Schwartz

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s