Interviu – Viitorul României

Mihaela Drăgan, actriță, luptă pentru primul Teatru al Romilor din România

Un interviu de Andrei Crăciun în Viitorul României.

 

Untitled-drawing

Actrița Mihaela Drăgan (29 de ani) este de origine romă, dintr-o familie de lăutari de prin părțile Buzăului. A început patru facultăți și a terminat două. Putea să plece la Barcelona, avea un viitor în teatrul expresionist, dar a preferat să rămână în România. Are un vis de împlinit.

A dat de trei ori la UNATC și nu a intrat niciodată, a urmat, ca atare, o facultate de “viitor”, ceva cu relații internaționale, apoi un an de actorie la Cluj-Napoca. A renunțat la amândouă .S-a întors din Ardeal în capitală, a făcut limbi străine, spaniolă și rromani, la Universitatea din București și, în sfârșit, actoria la o altă universitate.

A jucat la Teatrul “Logos”, un teatru de avangardă din București, și-a rupt și piciorul în acrobațiile pe care le făcea acolo, apoi a început să practice un teatru angajat, vorbind deschis despre problemele contemporane ale romilor, în spectacole ca “Del Duma”, “La Harneală” sau “Gadjo Dildo”.

Spectacolele ei, care abordează teme precum căsătoriile timpurii în rândul comunității rome, evacuările unor familii de romi din zona Rahova-Uranus și sexualitatea femeilor rome, au cunoscut imediat succesul în teatrul independent românesc, ba chiar dincolo de granite.

Încurajată de reușite, a început să lupte pentru primul Teatru al Romilor din istoria României. Este încă la început, a înființat o trupă de actrițe rome, “Giuvlipen” și, de pe scenă, pledează pentru cauza feministă. A fost, pentru scurtă vreme, și prezentatoare a unei emisiuni dedicată romilor, la Televiziunea Națională.

În festivalul international de teatru “Caleido”, primul din România consacrat diversității etnice, desfășurat în această toamnă la București, spectacolele Mihaelei Drăgan au fost cap de afiș și s-au jucat cu sala plină la Green Hours.

Viitorul României: Mihaela, vorbește-mi despre spectacolele tale ca și cum eu sunt un cetățean care nu știe nimic; spune-mi, te rog, despre ce e vorba în ele și cum ai ajuns să le faci.
Mihaela Drăgan: Câteodată mi se pare nasol să spun că arta mea este doar activistă, mi se pare că îi scad cumva din importanță. Mie mi se pare că toată arta e politică, într-un fel sau altul; și să vorbesc despre identitatea romă sau să experimentez tema asta în teatru… cumva a venit firesc.

E o formă de pionierat, ce faci tu; programatic, să vorbești despre identitatea romă prin artă. Cum ai ajuns tu să faci spectacolele astea?
Fiind la facultatea de limbă rromani, începusem să intru foarte profund în cultura romă și aveam o profesoară care era foarte activistă în direcția drepturilor romilor. Și, cumva, ne-a insuflat și nouă chestia asta. Și tot cunoscând tot felul de lucruri, activismul s-a manifestat normal. Imaginează-ți că sunt romă și am ajuns să aflu în primul an de facultate că a existat sclavia romilor (n.m. – abolită la 1856)!

Nu știai?
Nu, habar n-aveam! Sau auzisem, așa, printre picături, despre Holocaustul romilor, dar care nu era prezentat ca fiind la fel de important ca Holocaustul evreilor. Și atunci, îți dai seama că a avut un impact foarte mare asupra mea.

Așa ai început să îți scrii piesele?
Am început să citesc mult, să cercetez. „Del Duma” este o piesă documentară – dar acum nu mai vreau să fac teatru documentar.

Dar încă îl joci.
Da, îl joc. Cred că a fost de impact și a intrat, cumva, în mainstream; oamenii au fost interesați de el.

Povestește-mi: ce este acest spectacol?
Îți spun cum a pornit: văzusem un documentar despre fetele care se mărită timpuriu, despre căsătoria timpurie, și mie mi se părea că avea o perspectivă foarte soft – că e tradiția noastră, că asta e… Și am început să mă întâlnesc cu niște fete rome care aveau tot felul de povești despre căsătorie.. De exemplu, una cu o fată care nu a vrut să se mărite, deși părinții au făcut presiuni asupra ei. De la 14 sau 15 ani până în momentul în care am întâlnit-o – ea avea 25 de ani – și spunea că abia de vreo trei ani au lăsat-o în pace părinții ei. Deci, vreo opt ani au făcut presiuni..

Și nu s-a măritat?
Nu, s-a ținut tare – o fată foarte puternică.

Și locuiește în continuare cu părinții? Ce face? Merge la școală?
Merge, merge pe ascuns – la „fără frecvență”, pentru că acum o lasă să se ducă la biserică; și ea, când se duce la școală, justifică prin faptul că se duce la biserică, la pocăiți. Sau mai are ea o prietenă în care familia ei are încredere; e tot o tipă romă, care lucrează la prefectura de la ei din județ. Și vine fata aia mereu să o ia, și părinții ei sunt încredințați că nu se duce în altă parte și o lasă.

De ce n-o lasă să se ducă la școală?
De ce să nu se ducă la școală? De ce n-o lasă? Pentru că școala e un pericol; acolo poate întâlni un băiat, poate să se îndrăgostească, să fugă, să facă familia de râs. Or, la romi e foarte importantă chestia asta – să fie virgină în noaptea nunții și să nu îi facă de râs. O fată trebuie să ducă pe umerii ei întreaga onoare a familiei; plus că e și presiunea comunității, pentru că toți ceilalți spun: „Băi, dar tu ce faci? Îți lași fata la școală, să se culce cu ăia de acolo?”. N-au încredere în ele, adică e controlul ăsta permanent asupra lor.

Și tu în spectacolul acesta vorbești despre mai multe perspective?
E o selecție a interviurilor care m-au impresionat pe mine foarte tare, inclusiv o tipă romă care a murit.

A murit după ce ai întâlnit-o…?
Nu, nu am întâlnit-o. Mi s-a povestit despre ea, după ce murise, dar povestea ei era tot una de cauză feministă, destinul ei fiind unul tragic. Murise soțul ei – el era dintr-o comunitate foarte bogată, din familia unui bulibașă, de pe la Sintești. După ce a murit soțul ei s-a spus că ea ar fi cu altcineva; avea activități comune cu tipii ăștia de prin ONG-uri; și ea era o tipă foarte deșteaptă – am văzut și eu un interviu cu ea, când încă mai era în viață.

Câți ani avea?
Până în treizeci. Și ăștia au spus că un tip dintr-o organizație, care venea și făcea activități în comunitate, ar avea ceva cu ea. Despre ăsta, într-adevăr, știa toată lumea că e un hărțuitor; și, probabil, a intrat cumva în ochii comunității. Au stabilit că ea se culcă cu ăsta, nu-știu-ce face, și au trimis-o acasă la familia ei, n-au mai lăsat-o să-și vadă copiii – i s-a interzis, pur și simplu; i s-a spus: „Nu mai ai ce căuta la noi!”. Și tipa a murit la câțiva ani după ce s-a întors acasă. Era distrusă, îți dai seama; am înțeles că a murit nebună. Îi murise și bărbatul, i-au fost luați copiii…

De ce a murit? Care a fost cauza?
Ei spun că a făcut un atac de cord. Ei asta spun, dar toată lumea știe că ea…

Practic, o luase razna? În spectacol, pe baza interviurilor și a documentării tale, expui…
…poveștile astea, da. Fac patru personaje.

Cât timp a durat partea de cercetare.
O vară întreagă. Cu unele fete mă întâlneam, dar…

…nu scoteai nimic de la ele?
Da, discutam, dar nu toată lumea se deschide.

Și-ai păstrat doar patru perspective?
Da, care erau foarte diferite.

Care-i prima?
Prima e a mea, cumva, deși e îmbinată cu ficționalitate, din alte povești pe care le auzisem de la alte fete.

A, deci e un cumul de povești?
Da, dar celelalte – ale lor – sunt absolut cuvintele lor.

Povestea ta cum ai redat-o?
Am vrut să pun o contrapondere, pentru că toate astea erau povești cu fete care se măritau tradițional, sau cu asta care s-a pocăit ca să nu se mărite… și eu eram dintr-o familie ne-tradiționalistă, nu m-a pus nimeni să mă mărit, dimpotrivă. Am crescut într-o relație foarte strânsă cu mama mea, în care toată lumea avea încredere în noi (n.m. – Mihaela Drăgan mai are două surori, una de 27 de ani și una de 31) și nu ne oprea să facem nimic – să mergem la discotecă sau mai știu eu ce. Și, la un moment dat, am avut eu o poveste cu un tip care era dealer de marijuana, da, și-am exploatat povestea aia. Tocmai ca să șochez puțin, ca să provoc, să pun oarecum în balanță ce înseamnă libertatea – eu eram liberă, dar asta nu mă proteja de nimic, și ele, pentru care protecția însemna control…

Și celelalte trei povești?
Era tipa asta care a murit, și al cărei interviu l-am găsit în Dilema veche, pe care l-a dat cu ceva timp înainte să moară, era Roxana, care se pocăise ca să nu se mărite și mergea la școală pe ascuns, și mai era o a treia tipă – care era, oarecum, între două lumi. Era dintr-o familie de ursari, ea fusese lăsată la școală, la facultate, dar era chestia asta, să păstreze cultul virginității, să se mărite tradițional; totuși, avea încrederea părinților ei. Acestea erau cele patru povești – o tipă absolut netradiționalistă, care mergea în Olanda după un dealer de marijuana, tipa asta care era între două lumi, cea care s-a pocăit și cea care a murit.

Unde se joacă de obicei? La Green Hours?
În tot felul de locuri. La Green, la Godot l-am mai jucat… În ultimul timp, l-am jucat mult în alte orașe: am fost la Gheorgheni, în Harghita. Acolo sunt 80% sau 90% unguri. Și era un teatru mic acolo…

Și în public nu erau și romi?
De obicei, asta-i problema, pentru că romii tradiționaliști nu vin la teatru. Teatrul e un lux. Dar am fost noi cu niște inițiative, am fost în comunități.

Mihaela Drăgan joacă teatru pentru romii din comunitați
Și-ai jucat acolo, în comunitățile de romi?
Da, da.

Când a apărut spectacolul?
În 2013, în iunie…

În 2013. Înainte de asta tu te-ai documentat câteva luni… și prima oară unde l-ai jucat?
…am făcut scenariul, mi-a luat și asta ceva timp, să fac scenariul, să-l așez, interviurile…

Și unde l-ai jucat?
L-am jucat la Clubul Țăranului Român. În iunie 2013.

Și cum a fost?
Foarte bine, eu nu aveam mari așteptări. Investisem foarte mult în el, investisem emoțional, era spectacolul meu de suflet, te implici emoțional văzându-le pe fetele astea; era foarte important pentru mine ca mesajul fetelor să ajungă la oameni, și nu m-a interesat foarte mult ideea de spectacol. Asta, deși a fost greu, că trebuia să fac patru personaje diferite, trebuia să le leg, cumva, era un one-woman show, o oră trebuia să țin oamenii în priză, trebuia să și cânt, să și dansez… A fost greu, dar eram mai interesată de misiunea asta, de a duce mesajul lor mai departe, și n-am fost preocupată de cine vine. Nu mă gândeam că o să fie oameni interesați, dar au venit foarte mulți la premieră, am fost foarte uimită, nu știam cine sunt toți oamenii ăia…

Intrarea a fost cu bilet? Au plătit bani să te vadă?
Da, da. Au plătit 25 de lei. Eu joc gratis doar când mă duc în comunități. Nu joc niciodată gratis spectacolele despre romi, e o chestie de principiu.

De atunci, de la debutul din Clubul Țăranului Român, spectacolul ăsta are deja doi ani și jumătate. A fost jucat în multe locuri, n-ai o casă pentru el?
N-am, îți dai seama. S-a tot plimbat, acolo unde am fost chemată, sau îl mai organizam eu. E greu cu teatru independent să ai un loc stabil.

Nu și-a epuizat publicul? Mai vin oamenii să te vadă?
Și pe mine mă uimesc – încă vin. Deși sunt deja unele lucruri cu care nu mă mai simt confortabil, cum ar fi discursul ăsta al educației. Pentru mine ăsta era un “big issue”, faptul că fata abandonează școala era „o cauză” – tot vorbesc despre  accesul fetelor la educație. Acum îmi dau seama că în monoloagele tuturor personajelor apare tema asta, care nu-i învinovățește și pe ne-romi. Chiar ultima dată mă gândeam să mai completez, să…

…să faci un “update”?!
Da. L-am scris în 2013, suntem în 2015, aproape 2016, și-ți dai seama că mi-am mai schimbat și eu discursul. Poveștile sunt foarte emoționante și oamenii continuă să vină. Câteodată îi văd că plâng în sală, câteodată mai plâng și eu, de pe scenă.

N-ai voie să faci asta.
Nu am, dar se mai întâmplă, mai ales la melodii, cum e melodia tipei care a murit; mi se face de fiecare dată pielea de găină când mă gândesc că ea nu mai e și că, probabil, singura ei voce e monologul acesta rămas în urma ei, interviul ăsta pe care ea l-a dat. E o experiență puțin dincolo de cuvinte, mi se pare că mă încarcă, cu o responsabilitate foarte mare.

De câte ori ai jucat “Del Duma”?
De foarte multe ori. De patruzeci de ori, poate… Nu mă așteptam! În toată țara. Și-n afară!

Unde?
În Polonia, pe la două festivaluri – și anul trecut, și anul ăsta, în orașe diferite. Iar anul viitor o să merg în Ungaria, la Budapesta.

Mihaela Drăgan e împotriva tragediilor porno
Ce mai joci în afară de “Del Duma”?
Mai joc „La harneală”…

Care-i povestea acestuia?
Să-ți zic cum am început. Le cunoșteam pe femeile din Rahova-Uranus, în pericol de evacuare, fiindcă mergeam la protestele lor… Și s-au gândit ele că, dacă tot suntem noi – eu și regizorul, cu care veneam la proteste – din zona asta de teatru, de ce să nu facem un spectacol cu povestea lor, să afle mai mulți oameni. Am zis: „OK, daca vreți voi”, dar era destul de complicat, fiindcă după „Del Duma” aveam sentimentul foarte puternic că nu mai vreau să expun, așa, niște lucruri… Oamenii aceștia treceau printr-o suferință foarte mare și mi se părea ne-etic să le expun tragedia. Era ca o disecare, ca publicul, ceilalți, să vină, să zică „Wow, săracele!”, vărsăm o lacrimă și după aceea plecăm acasă, satisfăcuți c-am putut să ne emoționăm, c-am fost capabili să plângem. Și ne-am tot gândit ce formulă să utilizăm – nu voiam să fie o dramă, să sară cămașa de pe tine… Asta mi se pare „tragedie porno”, să le arăt oamenilor suferința – era clar o formă de exploatare.

Și ce metodă ați găsit?
Ne-am hotărât să-l facem comedie! Și ele să facă personajele negative, să facă primarul, ăștia din mafia imobiliară, să se inverseze puțin rolurile astea de putere, ele să aibă posibilitatea să-i ia pe ăștia la mișto, pe ăștia care le iau tot timpul pe ele la mișto –  autoritățile, funcționarii…

Și-a funcționat?
Da, a funcționat.

Pe ăsta unde îl jucați?
L-am jucat la „Casa Tranzit”. Ăsta-i un spațiu de galerie, dar ne-a ajutat că am putut să repetăm acolo, și am și jucat… E undeva…  de la Unirii, o stație cu tramvaiul, în partea aia spre Rahova. Și era și mai aproape de ele, fiindcă acolo stau. Și la Green Hours l-am mai jucat. Și am încadrat totul într-un training absurd: spectacolul nu e spectacol, ci este un training de evacuare. Eu sunt o traineriță care învață publicul cum să evacueze, niște pasi ca să evacueze sau să fie evacuați, care este rețeta de succes ca să treci printr-o evacuare. Asta e rama spectacolului, în care ele fac play role-uri. E și o scenă cu copiii acestor femei, un concurs de “cultură generală” cu ei despre ce înseamnă evacuare, ce înseamnă proprietar, executor, termeni pe care ei îi cunosc la vârsta lor, ceva de genul ăsta – un curs absurd.

Situația lor s-a schimbat în vreun fel? În ce situație locativă se mai află oamenii ăștia?
În aceeași situație, doar că au fost oameni care au rămas după spectacol și au schimbat contacte, iar atunci când mai fac proteste vor să vină și ei…

După fiecare reprezentație mai stai de vorbă cu oamenii?
La „Del Duma” nu mai stau.

Dar la început ai stat?
Da, făceam mult chestia asta. N-am mai făcut-o, fiindcă mă consuma foarte tare și n-am mai putut s-o duc.

Dar la spectacolul „La harneală”?
Da, fiindcă vor ele s-o facă, oamenii vor să afle mai multe despre situația lor și dacă pot ajuta cu ceva; multora le e complet necunoscută situația asta a evacuărilor. Uite, în cazul din strada Vulturilor, 50 a fost o mobilizare foarte mare. Veneau foarte mulți acolo și ziceau ei că încearcă să se solidarizeze, deși solidarizarea arăta la modul: „Să le mai dăm niște bani, săracii de ei!”. Și la fel era relația asta de putere – noi, privilegiații, și ei, cei care ne dau ocazia să facem un act de generozitate. Probabil că altruismul e văzut doar așa, asta-i mentalitatea generală a oamenilor, dar cred că ar trebui făcut cu mai multă responsabilitate: și tu ai putea fi «în situația lor», oamenii ăia sunt într-o situație foarte gravă, care nu poate fi schimbată, și e de datoria ta să contribui, dacă poți – să faci și să aduci o mâncare, să le speli hainele copiilor ca să se ducă la școală, fiindcă ei nu au apă și curent în stradă..

Și ce mai faci în afara acestor două spectacole?
Mi-am zis că trebuie să fac ceva și mai puternic, mai concret, mai important. Și am ajuns la concluzia că trebuie să fac Teatrul Romilor; toate minoritățile au, numai noi nu avem! Și mi-am zis că asta-i misiunea mea, trebuie să fac teatrul ăsta.

Și ai făcut?
Nu încă. Dar am făcut o trupă. Așa a început proiectul cu „Gadjo Dildo”.

Mihaela Drăgan spulberă miturile sexualității femeilor rome
Ce înseamnă asta? Oamenii vor citi cuvintele astea și nu vor ști ce înseamnă.
Nu știi filmul „Gadjo Dilo” al lui Tony Gatlif  (n.r. – în care s-a remarcat și actrița Rona Hartner )? E un joc de cuvinte de la „Gadjo Dilo”, filmul despre o relaţie între un gadjo, gagiu cum s-ar zice, un ne-rom, un străin și o femeie romă; o relație foarte romanțată, de iubire și pasiune, între o țigancă foarte pătimașă și un străin. Și, vai!, ce pasiune e acolo, și am făcut puțin mișto de chestia asta, de felul în care este văzută femeia romă, ca nomadă, primitivă într-un anumit sens – ea merge doar pe instinct. Și i-am zis „Dildo” tocmai pornind de la clișeul ăsta, de la hipersexualizarea femeilor rome, că ar fi pătimașe. Există stereotipuri legate de corp, că ar avea sânii mari și tari ca piatra, sau că ar avea păsărica fierbinte, și tot felul de lucruri din astea. Pe acestea le-am auzit eu, mă rog.

Și ce-ai făcut cu toate clișeele astea?
Le-am demontat, bineînțeles, dar într-un mod ironic. Am făcut un spectacol de tip cabaret, am luat contact cu alte actrițe rome, fiindcă înainte eram tot eu singură în proiectul ăsta de a produce teatru rom feminist, pe urmă am fost împreună cu niște neprofesioniste, și după aceea am vrut să lucrez doar cu actrițe rome.

Și cu cine-ai jucat?
Cu Zița Moldovan și cu Elena Duminică, care e încă studentă la UNATC. Eu aveam foarte bine conturată viziunea feministă, după ăștia doi ani de la „Del Duma”, dar mă gândeam că, poate, ele nu vor; spectacolul e destul de dur, spunem lucrurilor pe nume, cred că e momentul ca noi să vorbim despre sexualitate, despre sexualitatea noastră ca femei rome; mă gândeam că, poate, ele nu sunt pregătite. Dar a fost foarte bine: erau foarte sigure pe ele, erau experiențe prin care trecuseră și ele și voiau să le critice, am făcut un fel de workshop, de story-telling, în care ne povesteam experiențele, fiecare am fost cu iubiți ne-romi; eu aveam un astfel de iubit, care tot timpul îmi spunea „țiganca mea, țigăncușa mea”, și mă minimaliza pe chestia asta. O alta spunea cum a dus-o unul la sex-shop și dup-aia la biserică – erau situații incredibile, absolut halucinante, dar reale și foarte comice. Am făcut scenariul pe baza story-telling-ului ăstuia, dar a fost mai multă cercetare. Spectacolul e sub formă de cabaret, cu muzică, cu dans, acțiunea se petrece la un fel de gipsy-cabaret în care clienții vin pentru o experiență gipsy de neuitat și, la un moment dat, se întâmplă ceva, o ruptură…

Unde-l jucați?
L-am jucat în „Control”. Unul dintre personaje este o romă lesbiană.

Ai avut reacții negative fiindcă ai băgat o romă lesbiană într-un spectacol de teatru?
Da, cumva neașteptat, au fost niște reacții din partea unor ONG-uri rome.

La modul: „De ce faci asta, ne strici firma tuturor?”
Da, fiindcă – uite! – lumea o să creadă că numai femeile și gay-i sunt discriminați la noi în etnie, și că trebuie să ajungem noi, romii, ca grup unitar, bine văzuți în fața românilor, după aceea să se vorbească despre romii gay… Da, dar e vorba despre intersecționalitate, zic, e vorba despre un conflict în plus, iar despre oamenii ăștia chiar nu vorbește nimeni. E vorba despre inegalități, dar nici inegalitățile astea nu sunt egale… Critica lor față de spectacolele mele a fost, oarecum, mereu așa – că sunt prea feministe, că promovez gay-i, că sparg oarecum filtrul ăsta de conservatorism, care, într-un fel, e reprezentativ pentru ei, că „așa e cultura noastră, tradiția noastră e așa”. Treaba asta e de fapt periculoasă că e la fel ca în islamism, care folosește același gen de argument – că „așa e cultura lor”, or nu, nu este așa.

O cultură nu e, desigur, unitară; comportă nuanțe, excepții…
Da, și s-o prezinți într-un mod unitar poate duce într-o zonă foarte periculoasă, să invoci mereu argumentul ăsta, că noi suntem unitari, toți la fel, o singură cultură… Horror!

Mihaela Drăgan și romii gay
E un fals argument! Și acest spectacol face carieră?
De câte ori l-am jucat? Patru. De patru ori, până acum… Am avut foarte recent premiera. Mie mi s-a părut că a fost destul de bine primit, mai ales din partea comunității gay, c-aveam personajul ăsta, roma lesbiană. Și-au dat și ei seama că trebuie să includă și comunitatea asta de romi gay sau lesbiene, discurs pe care nu-l avuseseră până atunci, până atunci spuneau că „romii gay sunt problema comunității voastre, a comunității rome, voi trebuie să vă ocupați de ei”, în timp ce comunitatea romă zicea la fel: “romii gay sunt gay, să se ducă acolo” și nimeni nu-i primea. A devenit, deci, foarte important să vorbesc despre ei, într-un context în care ei sunt respinși din ambele părți; plus că după aceea ne-am împrietenit – au venit romii gay la spectacol și am început să ne împrietenim.

Există o comunitate numeroasă de romi gay?
Da. Și mie mi se pare că sunt puțin invizibili, dar sunt destul de mulți.

Dar oamenii aceștia au ieșit din dulapuri sau stau ascunși?
Sunt foarte multe persoane transgender care vin din sate sau din comunități tradiționale, culmea, probabil că și din cauza rolurilor de gen, foarte inflexibile acolo.

Ce înseamnă de fapt un Teatru al Romilor? Înseamnă că ai coagulat un grup de actori romi… și ce vreți să faceți?
Să avem constant spectacole. Caut finanțare, caut spațiu…

Păi, bun, dar faptul că ai spectacole înseamnă că voi aveți, de fapt, nevoie de un spațiu unde să jucați – acel spațiu va fi „Teatrul Romilor”?
Da, dar asta-i cel mai dificil, că-ți dai seama că nimeni n-o să ne dea nouă un spațiu; deși noi, practic, am făcut o Asociație a Actorilor Romi, care funcționează…

Câți actori sunt în asociație?
Suntem șapte.

Atâția actori romi sunt în toată țara noastră?
Nu, sunt mult mai mulți, dar nu vor să-și asume. La un moment dat îmi făcusem o listă și erau chiar unsprezece, dar vreo trei dintre ei n-au vrut să colaboreze cu noi.

Dar ei intraseră pe locuri de romi la facultate, sau nu neaparat?
Nu cred. Mădălin Mandin a intrat pe locul special, deși putea să intre și pe locuri normale… Știu că toți au avut medii mari, dar au preferat să rămână pe locurile de romi.

Si tu reușești să supraviețuiești din aceste spectacole?
Da. Dar mai fac și alte lucruri.

Ce mai faci?
Meditații.

La limba rromani?
Predau spaniola. Mai lucrez la proiecte pentru comunități de romi.

Voiai să pleci la Barcelona cu teatrul expresionist, după anii petrecuți la “Logos”. De ce nu ai mai plecat?
Pentru că mi-am dat seama, după „Del Duma”, că e important să rămân aici, să fac Teatrul Romilor. Mă rog, ăsta-i visul meu. Știu, pare așa o utopie, dar… Trebuie să mă lupt! Dacă nu îl fac eu, nu îl face nimeni acum.

Ai făcut un demers concret ca să ajungi în Spania? Te înscriseseși deja acolo?
Da. Eram aproape să mă duc să dau admiterea, corespondasem cu o școală…

Adică, ei te-ar fi primit? Asta-i întrebarea mea.
Da, cum să nu?! Eu eram pregătită, fiindcă eram axată pe expresionism, și aveam școala de la “Logos”.

Mihaela Drăgan a inventat cuvântul feminism în limba rromani
Cum se numește trupa?
Asta, cu actrițele rome…Se numeste Giuvlipen, adica „feminism”, în rromani.

Voi l-ați inventat – acest cuvânt?
Da, fiindcă nu exista cuvântul ăsta. Vine de la giuvli, „femeie”, și „-ipen”, sufixul care se pune pentru substantivele care reprezintă o mulțime.

Deci, practic, ați creat acest cuvânt.
Da, și-mi place că e mai greu de pronunțat.

E mișto, ca să zic așa.
Da, și ne-am numit așa: Roma Feminist Theater, adică „teatrul feminist rom”, și ăsta-i unul dintre proiectele noastre în cadrul asociației rome pe care vrem să o dezvoltăm. Facem spectacole cu femei rome despre femei rome.

Și cu sărmanii actori romi-bărbați ce-o să faceți?
Păi, îi luăm și pe ei. Colaborăm și cu bărbații, dar în termenii noștri. Acum pregătim un spectacol și o să-i luăm și pe ei.

Ce pregătiți acum?
Vrem să mergem și în comunități. Ne-am dat seama cât de greu se ajunge în comunitate sau cât de greu e să faci romii să vină la spectacole. Eu am experimentat foarte mult asta cu „Del Duma”, care, deși era un spectacol despre femeile rome și voiam mult să ajungă mesajul ăsta la ele, la femeile din comunitățile tradiționale, îl jucam foarte mult în București și în alte orașe, în teatre unde romii nu prea veneau. M-am zbătut foarte mult să ajung și-n comunități, dar îți trebuie finanțare, îți trebuie un intermediar, nu e ușor să ajungi la ei. Dar s-a întâmplat, și a fost foarte frumos de fiecare dată când am ajuns.

Mihaela Drăgan i-a uluit pe romii care trăiesc la o groapă de gunoi
Unde ai fost?
La Pata Rât. În Cluj. La oameni evacuați, care trăiesc acum la o groapă de gunoi.

Și cum vă primesc acolo?
Foarte frumos. Păreau foarte surprinși că există un spectacol despre romi – ce înseamnă asta?, de unde a apărut? Erau mirați că vorbim despre lucrurile astea care sunt ale noastre… Foarte bine au reacționat! Eram într-o cameră, acolo, la Pata Rât,  eram într-o cameră super-mică, erau din toată comunitatea, mame cu bebeluși în brațe, bătrâni…Și mă uitam la acele femei și mi se părea foarte tare că aveau propriile păreri despre chestia asta. Și am mai fost la Alexandria, unde au fost mai mulți bărbați, că na! femeile nu prea au ce căuta.

Și bărbații romi cum au văzut acest spectacol?
La fel, au început și cei mai tineri să se certe cu ăia bătrânii…

Adică era un conflict de generații, de fapt.
Da, era foarte accentuat conflictul ăsta de generații, l-am observat peste tot pe unde am jucat.

Din ce îmi spui tu, tinerii sunt mai deschiși la ideea renunțării la această practică a mariajului timpuriu – atât bărbații, cât și fetele.
Da, soarta o decid bărbații, cumva, mai puțin au de spus femeile. Dar, în ultimul timp, au și ele. De exemplu, acum am făcut un proiect de teatru-forum și am intrat într-o comunitate din Giurgiu, unde se mai practică chestia asta. Și era foarte interesant că o fată juca fix rolul ei, venea dintr-o familie ai cărei părinți voiau să o căsătorească; dar ea e mică, are 14-15 ani. Și a venit și mama ei la spectacol – pe tatăl ei n-am reușit să-l aducem – și spectacolul era fix despre asta: despre o fată care nu vrea să se căsătorească; și era chiar rolul ei din viață, știi? Fata era una dintre cele mai frumoase fete din comunitatea de acolo – avea ochii verzi, era albă la față – și e și chestia asta de rasism internalizat: cu cât fata e mai albă și pare mai puțin romă, cu atât e mai bine de „vândut”, deși nu îmi place deloc să folosesc cuvântul ăsta.

Funcționează chiar și în relațiile de cuplu. E ca la o piață, nu ai ce face.
Când ai „căutare”, marfa e mai scumpă, așa e omul, din păcate, nu ține de etnie.
Da. După aceea am vorbit cu mama ei și am întrebat-o: „Ce credeți?”. Mama ei spunea că o căsătorește dacă va găsi un băiat care o lasă în continuare la școală. Și noi încercam să îi explicăm: „Chiar credeți că bărbatul o s-o lase în continuare la școală?”, „Aa, nu, că asta e condiția cu care o căsătoresc”. Bine, și noi cu ideile noastre, îți dai seama… Dar tot așa, s-a iscat o discuție în comunitate – că am invitat și polițistul, și viceprimarul– și am căutat soluții; la fel, polemici între ei: „De ce nu e bine? De ce nu e OK? Ce ar trebui să se întâmple?”. Și îmi dau seama că teatrul poate fi folosit și ca instrument de intervenție socială, de exemplu faptul că ei încep să-și chestioneze lucrurile pe care le fac e un prim pas.

Ai strecurat îndoiala în sufletul lor, cu privire la alegerile lor.
Cred că ei deja sunt de acord cu asta, cu renunțarea la această practică, dar presiunea comunității e foarte puternică acolo, că nu poți să fii tu diferit, când toată comunitatea face același lucru. Dacă tu faci altceva, ești complet izolat după aia; ești văzut drept ciudatul care și-a permis să facă altceva.

Ești măritată, Mihaela?
Nu, mă, ce-ai? Never!

Pun întrebări. Asta e meseria mea. Intenționezi să nu te măriți niciodată?
Nu, nu cred că o să mă vezi măritată! Nu-mi place ideea asta de căsătorie.

Surorile tale sunt căsătorite?
Cea mare, da.

Ești singura feministă dintre cele trei?
(Râde) Da, probabil. Bine, cred că și ele au multe credințe din astea feministe, dar mai puțin definite. Și mama noastră e foarte „actualizată”, cumva. De-asta noi am avut și atât de mult noroc să creștem în felul ăsta, pentru că ea a fost tot timpul o femeie foarte modernă – s-a despărțit de tata la câțiva ani de la căsătorie; ne-a crescut pe toate, într-un mod din ăsta în care a vorbit cu noi tot timpul. Mama mea e foarte deschisă, nu numai în sesizarea inegalităților dintre femeie și bărbat, ci și pentru că eu sunt foarte implicată în comunitatea LGBT și ea e foarte deschisă. Eu chiar mă mir, mama mă uimește cum își actualizează discursul și e la curent cu tot ce se întâmplă.

Miheal Drăgan a constatat că a plecat neplătită din TVR
Cu televiziunea cum a fost? Știu că ai lucrat la TVR.
Nici acum nu mi-au dat banii!

Deci, ce s-a întâmplat acolo?
Păi, ce să se întâmple, nu m-au plătit, n-am avut nici măcar un contract. Mi se pare incredibil!

Cât ai muncit acolo?
Două luni, până când am început să protestez că n-am un contract…

Și de la asta a pornit scandalul?
Da, nu numai asta, a fost…

Deci, când s-a întâmplat asta – anul ăsta?
Da, la începutul anului.

2015?
Da, pe 7 ianuarie am început să lucrez la ei.

Și prin martie ai zis: „Băi, eu n-am niciun contract la mână, n-am nimic! Ce fac aici?!”.
Da, n-aveam un contract și mai trebuia să îndur și tot felul de tratamente din partea producătoarei. Ce să zic… făceau emisiunea din punctul lor de vedere, al românilor, deși trebuia să fie o emisiune…

Asta era o emisiune dedicată comunității rome?
Da, după cum celelalte comunități au o emisiune, așa și comunitatea romă trebuie să aibă una.

Tu vorbeai în limba rromani?
Nu, pentru că toți de acolo erau români și totul era făcut în limba română. Și tot timpul era perspectiva asta de a face pentru români, la modul la care nici măcar un titlu în limba rromani n-au acceptat. Totul era făcut pentru români, ca să înțeleagă ei ceva despre romi. Adică nici măcar nu puteam să avem o emisiune în care să vorbim și noi, romii, despre noi înșine; nici măcar lucrul ăsta nu ni se permitea!

A fost și diferența asta de viziune asupra formatului.
Clar, era o diferență de viziune, pentru că eu veneam cu o pregătire în zona activismului, în ultimii doi ani de zile.

S-a terminat cu tine plecând de acolo.
S-a terminat cu mine plecând de acolo. Cumva și eu am fost foarte naivă. Am venit cu toată buna-credință, crezând că pot să schimb niște lucruri, investind total în chestia asta – scriind încontinuu, făcând reportaje, pregătind absolut totul singură, producătoarea venind doar la emisiuni; îmi băga o cască în ureche; îi trimiteam dinainte întrebările pe e-mail, tot ce pregăteam; nici nu se uita pe ele, și venea și începea să-mi spună chestii în ureche, întrebări cu care eu nu eram de acord. Dacă puneam puțin în context sau dacă doar aminteam despre sclavie, spuneau că fac propagandă pentru mesaje extreme – i-aș fi învinovățit pe români, amintindu-le că a existat sclavie sau spunându-le că există inegalități…

Cum vezi tu viitorul minorității rome din România?
Cred că avem nevoie de voci mai radicale; cred că ONG-urile s-au și resemnat cu multe lucruri și impactul lor e foarte mic, la…

…la volumul problemelor existente?
Da, și există mereu conflictul ăsta între romii tradiționaliști, care refuză să mai colaboreze cu ONG-urile, și spun tot timpul: „Voi sunteți ăia care faceți bani de pe urma noastră!”. E greu și să lucrezi în comunitate, oamenii nu înțeleg cum funcționează mecanismele acestea.

Zici că e nevoie de politici mai radicale.
Da, clar, mai mulți oameni în poziții înalte. Bărbații se șochează că vin femeile și le spun lor ce să facă, deși ele, cumva, au înnoit mișcarea asta romă. Sunt niște tipe foarte deștepte care au venit cu viziunea intersecțională – a fost și programul ăsta de doctorat la SNSPA, din care au ieșit foarte multe femei-doctor în studiile de gen, și ele au venit cu perspective complet noi asupra mișcării rome. Și bărbații au început să se teamă de chestia asta și au rămas cu ideea că ei sunt cei care decid, ele sunt doar niște funcționare care le aduc cafeaua la birou. Eu sper să fim cât mai multe femei în mișcarea romă, femei care să aibă o voce – că e greu și asta; e foarte greu, ca femeie, să ai o voce.

Dar viitorul propriu-zis al romilor – nu al dinamicii din interiorul mișcării romilor, ci al romilor – cum crezi că o să fie? O să fie bine, o să fie rău? O să fie integrați? Vor merge la școală? Se vor schimba tradițiile, se vor menține?
Ideea nu este să se schimbe tradițiile, ci politicile publice să fie cu adevărat în beneficiul romilor. Uită-te la ultimul raport ONU…

Cel despre gradul incredibil de sărăcie din România?
Da, și oamenii nu recunosc că la noi există rasism și discriminare.

Mihaela Drăgan a văzut că educația nu este o alegere
Și 40% sunt foarte săraci. Și din ăștia 40%, cei mai mulți sunt romi.
Da! Am făcut recent spectacole-forum în Valea Seacă, în Bacău, cu femeile din comunitate; și e foarte deprimant, pentru că sunt foarte săraci – nu-ți imaginezi la ce nivel de sărăcie sunt. Și ce să le spun femeilor ălora? „Duceți-vă copiii la școală!”? N-au bani de haine, sunt unii care stau iarna în papuci de vară; nu pot să vin la ele cu atâta tupeu. Asta spun, educația nu este o alegere; cred că mai este nevoie de timp și de politici reale de integrare pentru ei; și totul se face superficial – cam asta văd eu –, nimeni nu este în stare să adopte o poziție, pentru că nu avem oameni nici în Parlament, nici în Guvern, și ăia care sunt nu sunt tocmai OK. Nu știu ce se poate întâmpla, îți dai seama că poziția mea e cumva limitată.

Dumneata ești actriță; și ai de gând să rămâi actriță – n-ai de gând să faci administrație publică.
Nu, e prea mult pentru mine. Proiectul în care sunt eu la Valea Seacă e despre violența domestică, despre câteva femei care sunt bătute. Și mi se părea  interesant că era o tipă care povestea cum s-a dus la Poliție și ăia mai rău au tratat-o; au trimis-o înapoi la bărbat! Știi că tot timpul asta se întâmplă, cu atât mai mult cu cât ești femeie romă și „așa vă bateți voi, țiganii; du-te înapoi, să ți-o dea ăla!”. Și ea povestea chestia asta, iar bărbatul ei era acum la pușcărie și ne spunea că are probleme cu capul. Și povestea totul râzând, și toată lumea se uita la ea: „De ce râde asta? Povestește niște atrocități!”, dar era mecanismul ei de apărare, că trebuia să treacă și prin chestia asta. Și cred că mentalitățile astea sunt cele care trebuie schimbate, efortul trebuie să vină mai ales din partea ne-romilor, în modul în care îi tratează pe romi. Dar asta n-o să se întâmple prea curând – dacă în mediile astea intelectuale întâlnești oameni atât de nasoli, la ce să te aștepți de la un polițist din Valea Seacă? Să ajute o femeie care aproape că e omorâtă în bătaie?

Da, este un eșec al statului român în a-și trata cetățenii.
Da, și e și o neputință. Eu asta simt: foarte multă neputință, că nu pot să fac nimic. Și apropo și de cazurile astea de pe Vulturilor, 50, că ne-am tot adunat să facem presiune, mi-am zis: Sigur o să se schimbe ceva!, și nimic; a trecut mai mult de un an și ei încă sunt acolo. Am pus foarte multă presiune, scrisori peste scrisori, și am ajuns așa, la un moment în care…

Mihaela Drăgan a jucat și în Aferim, câștigător al Ursului de Argint la Berlin
Intenționezi să faci teatru în afara Teatrului Romilor?
Da.

Ai mai avut proiecte?
Am mai avut niște colaborări, dar unele nu mi-au plăcut și nu m-am dus la ele. Și mi-ar plăcea să fac film, sunt foarte atașată de chestia asta – vreau să fac film, n-am făcut decât în „Aferim!”.

Ce ai jucat acolo?
Sunt nevasta lui Carfin, personajul principal – când este adus acasă (ultima scenă) și îl rog pe boier să îl lase în pace, să îi dea drumul

E o scenă puternică.
Da. Câteodată simt ca o presiune continuă asupra mea – că trebuie să fac Teatrul Romilor, teatru despre romi, cât mai mult; și câteodată simt nevoia să evadez, să fac altceva. Fac și performance-uri, care e un alt tip de artă. Am mai fost la niște festivaluri în afară…

Să tragem niște concluzii. Care ar fi acestea, Mihaela? Rămâi în țara noastră, nu pleci…
Câteodată mă mai gândesc că poate ar trebui să plec. Câteodată e greu, mă mai deprim așa, mă gândesc că doar am impresia că fac ceva important, dar nu este nici important, nici semnificativ pentru romi sau pentru mentalitățile astea ale românilor, care ar mai trebui puțin educate. Dar totodată îmi dau seama că merită, chiar și pentru un om care ne așteaptă după spectacol și ne spune că pentru el a însemnat ceva, că a înțeles ceva sau că îl impulsionează să facă ceva concret. Dar câteodată, da, obosesc; mai ales după chestia asta cu TVR-ul am obosit foarte tare și mi-am dat seama că sunt, cumva, prea mică și neputincioasă și nu pot să mă lupt de una singură. Dar, în același timp, îmi place ceea ce fac și îmi dau seama cum am evoluat – toată traiectoria asta a mea – eu, ca persoană.

Crezi că ești o excepție în comunitatea romilor?
Nu, în niciun caz. Nu. Sunt foarte mulți romi ca mine și dacă nu au ajuns până aici e pentru că n-au dispus de măsuri afirmative, așa cum noi am dispus. Adică de ce trebuie să ne luptăm tot timpul, să ne chinuim cu sărăcia, cu discriminarea, cu segregarea – ca numai atunci să fim eroi: „Uite, domnule, a reușit, e un erou!”. S-a luptat cu toți și a ajuns nu-știu-ce mare…

Mihaela Drăgan insistă să punem absolut totul în context
Există și o forță a exemplelor pozitive.
Da, da, clar. Dar, în același timp, tot lucrul ăsta vine ca o presiune față de toți ceilalți copii romi care nu reușesc și pe care oamenii îi învinovățesc și spun: „Dar uite, ăla cum a putut și tu nu ai putut?!”.

Și ce abordare crezi tu că ar fi potrivită?
Cred că trebuie pus în context, adică da, am reușit să termin o facultate sau două, dar pentru că…

ai beneficiat de o anumită conjunctură.
Exact. Nu am murit niciodată, la propriu, de foame. Chiar dacă ne-am descurcat mai greu, asta a fost. Nu a fost niciodată chestia asta de supraviețuire. Și atunci, eu nu pornesc de la același nivel cu copilul rom care vine dintr-o familie cu părinți analfabeți, săraci sau care stau în stradă, ca cei din Vulturilor. Clar, eu sunt privilegiată. Privilegiile nu sunt pentru toți la fel. Și cred că trebuie vorbit mai mult despre chestia asta, că m-am săturat de discursul ăsta cu educația: „Trimiteți-vă copiii la școală!”, deja nu îl mai suport. Nu poți să îți trimiți copilul la școală când nu ai apă sau nu ai o casă. Ce să mai zic, sper să fie bine… Chiar am mari planuri pentru Teatrul Romilor, și mă bucur că am reușit să coagulez grupul ăsta.

CITAT: “Mi-am dat seama că e important să rămân aici, să fac Teatrul Romilor. Mă rog, ăsta-i visul meu. Știu, pare așa o utopie, dar… Trebuie să mă lupt! Dacă nu îl fac eu, nu îl face nimeni acum.”  Mihaela Drăgan, actriță

12001100_877027085720065_3463526223474432720_o.jpg

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s